PSIHOCONSILIERE: Psihologia Dezvoltarii: Teoria Dezvoltarii Psihosociale

Neofreudienii s-au concentrat în principal, asupra dezvoltării Eului, pe care l-au considerat un domeniu neglijat de către Freud. Un exemplu este oferit de teoria dezvoltării psihosociale, avansată de Erikson în 1959. Erikson, ca şi Freud, a crezut că individul se confruntă cu o serie de conflicte care trebuie să fie rezolvate în vederea dezvoltării unei personalităţi sănătoase. Dar în teoria lui Erikson, conflictele nu sunt centrate pe părţile corpului ci pe relaţiile individului cu alţi membri ai societăţii. Erikson a evidenţiat opt stadii în teoria sa; în fiecare stadiu, individul se confruntă cu un alt conflict. Totuşi, este necesară rezolvarea conflictelor iniţiale, pentru a-i asigura individului capacitatea de a le stăpâni pe cele ulterioare, procesul poate fi văzut ca un progres pas cu pas.
Primul stadiu în teoria lui Erikson are la bază conflictul încredere-neîncredere (de la naştere până la aproximativ un an şi jumătate): copilul trebuie să-şi stabilească atitudinea de bază faţă de lumea din jurul său. Dacă în acest stadiu beneficiează de satisfacţie şi confort, acest lucru îl va ajuta să-şi dezvolte o atitudine mai încrezătoare. Dacă îngrijirile nu sunt consistente, rezultă neîncredere faţă de cei de care depinde copilul, apoi faţă de toţi indivizii.
Pe măsură ce copilul învaţă să meargă, se confruntă cu alt conflict de autonomie-îndoială (între1½ – 3 ani ). Noile provocări fizice pe care le înfruntă acesta îi pot susţine încrederea sau îl pot face să se simtă, pur şi simplu, incapabil. Din nou, se va stabili atitudinea globală cu care copilul va merge mai departe.
Al treilea stadiu apare pe măsura dezvoltării sociale şi fizice, când copilul se confruntă cu conflictul dintre iniţiativă şi vinovăţie (între 3 şi 6 ani). Deoarece copilului i se cere să-şi asume din ce în ce mai multă responsabilitate pentru viaţa sa, el poate ajunge să-şi dezvolte un puternic simţ de iniţiativă sau poate ajunge să se simtă vinovat că nu şi-a îndeplinit corespunzător responsabilităţile.
Copilul mai mare (6-12 ani) se confruntă cu conflictul sârguinţă-inferioritate, pe măsură ce are de înfruntat tot mai multe provocări noi. Copilul poate să se străduiască să le depăşească sau poate să capete un sentiment caracteristic de incapacitate. Al cincilea stadiu apare la adolescenţă (12-20 de ani) când trebuie rezolvat conflictul identificare-confuzie de rol. Mulţimea noilor roluri sociale şi apartenenţa la grupurile sociale diferite presupun dezvoltarea unui simţ integrator al propriei persoane; astfel, copilul este copleşit de multitudinea de roluri pe care trebuie să le joace. Găsirea unor răspunsuri satisfăcătoare presupune integrarea unei game variate şi contradictorii de percepţii despre sine şi de percepţii ale altora despre sine într-o structură coerentă, respectiv propria identitate. Nerealizarea propriului viitor, asumarea de responsabilităţi, edificarea unei identităţi negative, deviante (cu elemente pe care subiectul nu le doreşte) sunt elemente ale identităţii care se află în contradicţie şi sunt puţin compatibile cu normele sociale.
Ca tânăr adult, omul se confruntă cu al şaselea conflict: intimitate-izolare în relaţiile cu alţii (20-40 de ani). Intimitatea presupune fuzionarea liberă a identităţilor fără să existe vreo teamă şi nici pierderea acestora. Recompensele asociate intimităţii sunt atât de mari încât şi persoanele cu echilibru psihologic fragil vor fi dispuse să-şi asume riscurile. Alternativa nefavorabilă a celor care refuză acceptarea limitărilor propriei independenţe sau riscurile intimităţii, este aceea a izolării. La maturitate, idividul se confruntă cu un conflict de creaţie-stagnare (40-65 de ani). În această etapă se formulează şi realizează observaţii amplasate dincolo de limitele propriului sine şi raportate la elemente ca: familia, cariera profesională, societatea în ansamblu.
Ultimul stadiu apare la vârste înaintate (peste 65 ani), când individul trebuie să accepte realitatea apropierii morţii, care presupune conflictul de a o întâmpina integru sau cu disperare. Integritatea Eului rezultă din faptul că individul poate privi retrospectiv propria existenţă, cu satisfacţie, fiind capabil să accepte atât succesele cât şi insuccesele proprii. Când situaţia aceasta nu apare, constatarea faptului că nu există timpul disponibil pentru operarea unor schimbări majore, stabilirea unor noi obiective precum şi realizarea acestora, rezultă disperarea. Individul este dezgustat de viaţă, dezvoltă o imagine de sine negativă ce nu mai poate fi modificată. Putem observa din teoria lui Erikson că dezvoltarea Eului continuă toată viaţa şi că fiecare vârstă se confruntă cu propriul său set de probleme şi conflicte.